Fashion designul românesc de avangardă – Între agonie și extaz

Se spune că „promisiunea este capacitatea de a dezamăgi oamenii” (Cyril Connolly) și acest lucru este adevărat, dacă ne uităm cu atenție la „promisiunile” directe sau indirecte făcute de pionierii avangardei designului vestimentar românesc. Ok, știu, nu este tocmai cel mai optimist mod de a începe un articol și poate nici forma cea mai elegantă. Totuși, încă de la început, trebuie spus că eventuala școală românească de design vestimentar, oricât de artificial ar fi creată prin debușeuri mediatice, PR sau cumetrii regionale, a reușit, într-un timp relativ scurt, să infirme orice capacitate de autoregenerare, autosusținere.

Blazarea a luat rapid locul entuziasmului, semnătura personală a devenit o pâlnie de gaură neagră prin care se scurg clișeele, imposibilitatea de a proiecta un gimnazial business-fashion-plan a eșuat în discuții balcanice, pe la colțuri de cafenea. Analizele lucide, epistemologice, au fost înlocuite de războaie minore, fratricide iar meteoriticele finanțări (de la stat, pr-istice sau ale agențiilor-de-publicitate), împărțite extrem de disproporționat între jucători de categoria B sau C, s-au topit în neant. Toate acestea, plus încă o serie de evenimente, încă neenumerate (minima decență mă împiedică să intru în detalii) au servit lovituri de grație incipientei avangarde românești. Orgoliile sunt extrem de utile (mai ales în modă) dacă servesc unei cauze pe termen lung. Oamenii de valoare din moda românească se cunosc chiar și tacit, își respectă unii altora valoarea recunoscând-o prin ură, invidie și instincte hienofage.

Ok! Toată introducerea de mai sus nu face doi bani până la urmă, mai ales că perorația seamănă prea mult cu analiza astrologico-antroposofică a unei Mariana Cojocaru de la „Un show păcătos”. Concret. Ce s-a întâmplat? Se spune că nu câștigi niciodată o dispută dacă cineva nu te atacă personal și că indiciul veritabil de admirație (niciodată fals) este atunci când ești vorbit de rău. Donc!

Doina Levintza a reușit cu o perseverență fascinantă să-și asedieze personalitatea și să-și pună sub sechestru fascinanta creativitate (în propriul habitat) ratând astfel să devină o adevărata „Mama Zina”.

O voce distinctă în istoria (încă) nescrisă a avangardei românești, elegantă (la propriu și la figurat) a fost Venera Arapu. Afacerile de tot felul, conexe și până la urmă concave, dar și hiatusurile în fashion design, au transformat-o din Primul Designer Român care a participat la Paris Fashion Week într-un designer care a participat la Paris Fashion Week, ratând astfel o carieră de maestru.

Olaf Gyarfas, un designer mistic, prezent și absent în același timp, după o haltă Rozalb de Mura s-a oprit într-o alta: Patzaikin. Astfel, împreună cu el, am ratat dorința de a afla până la capăt cine e și ce dorește în definitiv atletul designului românesc Olaf Gyarfas.

Ana Alexe, un personaj creativ excepțional, discret, mult prea discret (acest lucru nu este întotdeauna o virtute), cu un design organic & transcendental & dramatic, nu și-a propus să devină un „nebun” nărăvaș pe tabla de șah a designului de avangardă românesc. A reușit totuși să devină un pion care a oferit de multe ori, cu o măiestrie kasparoviană, mutări finalizate cu șah-mat.

Eram încă în liceu când urmăream perspectiva propusă în designul românesc de Răzvan Ciobanu. La (foarte) scurt timp, detaliile neortodoxe din viața și cariera lui l-au făcut prea des invitat la Capatos (până și Cătălin Botezatu mergea la „Acces direct”) și de prea puține ori la Adevărate Fashion Week-uri, ratând startul de a descoperi/ desțeleni un drum care urma să fie deschis mai târziu de Carmen Secăreanu.

Carmen Secăreanu este primul designer din istoria scurtă a avangardei românești care schimbă complet paradigma, printr-un design de o redundanță funcțională, însă același lucru, mai târziu, se transformă într-un pat al lui Procust. Totuși, Carmen Secăreanu a reușit să creeze o „școală”, unde, din păcate, singurul profesor existent (ea însăși) nu a învățat că noblețea pedagogică constă în depășirea maestrului de către novice. De exemplu, Lucian Broscățean…

Lucian Broscățean, marea speranță a designului avangardist autohton, după câteva mișcări de fouettes și grand jete oferite publicului european din Bebelplatz a reușit, în foarte scurt timp, să rateze o eventuală carieră de prim-balerină a noului val din avangarda designului românesc – chiar și la Opera Națională Română din Iași. Alegerea unei precoce cariere universitare dar și autoboicotul estetic supraintelectualizat au erodat și împiedicat nesperat de mult ceea ce era să vină.

Din acest punct am încetat să mai sper că designul românesc se poate așeza singur pe harta europeană de top chiar și în urma aparițiilor altor nume în această bătălie: 109, M12, Lana, Cătălin Vălean, Alex Tunsu, Lucian Rusu ș.a.

Până la urmă și timpul avangardei trece, chiar și punerea în discuție a ei – așa cum am încercat să fac și eu – este desuetă. Tocmai de aceea consider că mișcarea strategică reușită de Raf Simons versus Dior e mai interesant de abordat, dar nu face obiectul comisionat pentru acest număr.

Dar ce voiam totuși să subliniez este faptul că avangarda și-a mutat profilul dar și-a schimbat și accentul: mișcări de strategie în direcția Andreea Bădală, Valentina Vidrașcu, Adelina Ivan, Cristina Săvulescu, Lucia Maria Hohan – merită acum mai multă atenție și o mai subtilă analiză. Dar despre toate acestea într-un viitor număr, dacă voi reuși să supraviețuiesc atacurilor psihotronice în urma publicării acestui material.

Totuși, ca o ultimă argumentație mai puțin eshatologică, consider că numele de mai sus, poate și altele, creează un profil aparte designului românesc, dacă ești suficient de curios să treci de cortina de gitane ventilate în diverse locuri strategice din România. Efervescența creativă oferită de numele de mai sus, posibilitatea de a funcționa chiar și cu un picior în cangrenă dar și multitudiea de profiluri creative, paradoxale și pline de relief, impun într-un mod autentic și original designul românesc.